Întoarcerea la cărţi: Lecția de franceză de Mihai Zamfir


În principiu, nimic nu e mai deosebit de poezie decît romanul. Pe harta abstractă a literaturii, cele două serii de texte – poetic și romanesc – figurează în puncte opuse. E de ajuns să privim însă atent cîteva dintre romanele de primă mînă ale ultimului secol pentru a observa că ele manifestă înrudiri neliniștitoare cu poezia; distanța dintre cele două puncte extreme ale hărții literaturii se micșorează.
Să examinăm unele incipit-uri și unele finaluri de romane caracteristice pentru secolul XX. Vedem acolo ușor că autorul a meditat atent asupra episoadelor respective, în așa fel încît să surprindă în ele esența romanului. Dacă despre finalul oricărei scrieri știm că este astfel calculat încît să dea „lovitura de grație” emoției și inteligenței cititorului, bănuiam mai puțin asta în legătură cu debutul prozelor. Și, totuși, miza primei pagini este în cazul unui roman mai mare decît cea a finalului: după lectura ei, cititorul va întoarce paginile următoare sau va lăsa cartea din mînă. Ultima acțiune (de fapt non-acțiune) e mult mai frecventă decît cealaltă.
Ca și la o poezie, debutul și finalul romanului vor fi gîndite mereu împreună. Tot așa cum primul vers al unei poezii trebuie să se găsească într-o simetrie ascunsă și obligatorie cu versul final.
Aceste realități devin evidențe la lectura incitantului studiu semnat de Vasile Popovici și apărut recent la Editura Universității de Vest: Six microlectures, Timișoara, 2017. Profesorul de literatură franceză a conceput acest mic tratat cu scop evident didactic (dovadă că este scris în franceză – într-o excelentă franceză, de altfel), dar semnificațiile observațiilor cuprinse în el depășesc aria interesului unor studenți.
Au fost aleși șase romancieri francezi din prima jumătate a secolului, ale căror opere au făcut dată; romanele lor ocupă un spațiu cronologic minim de un deceniu și ceva (Chéri – 1920, Le cahier gris – 1922 pînă la Voyage au bout de la nuit – 1932). Cu excepția romancierei Nathalie Sarraute, o pitorească scriitoare de texte ilizibile, ceilalți prozatori aleși (Proust, Roger Martin du Gard, Colette, Gide și Céline) au marcat durabil romanul european. Fragmentele alese de Vasile Popovici rezumă, stilistic și vizionar, restul romanului. Asistăm la șase demonstrații stilistice impecabile; în incipit-urile lui Martin du Gard, Gide, Colette ori Céline citim resorturile adînci ale artei lor. Murmurul frazelor lui Charlus din finalul romanului proustian, murmurul de convalescent după un atac de apoplexie, dar care abia acum, imitînd sîsîitul șarpelui, își dezvăluie adevărata natură; atmosfera roză a camerei de curtezană în care se trezește Chéri al lui Colette în dimineața primei scene din roman; vidul dezolant dindărătul frazelor cu care începe Les Faux-Monnayeurs de Gide etc., etc. sunt toate demonstrații stilistice de înalt nivel adresate tuturor cititorilor, fără deosebire de specialitate sau vîrstă.
Într-un singur caz regula reproducerii debutului nu e respectată – în Tropismes de Nathalie Sarraute; dar asta tot spre beneficiul cititorului; modul în care așa-numitul Nouveau Roman a distrus regulile speciei se observă cel mai bine în imposibilitatea de a regăsi aici întreaga operă în cîteva pagini. E o demonstrație prin reducere la absurd!
Comentariile romanelor păcătuiesc de obicei prin generalități, prin extragerea de concluziii peremptorii, prin obligația de a-l crede pe analist pe cuvînt. Vasile Popovici a adoptat calea opusă: reproduce un text fundamental și îl examinează sub lupă, așa cum ar face cu strofele unei poezii. A reține semnificațiile fragmentelor analizate în eseul de față înseamnă a ajunge în centrul estetic al romanelor respective.
E păcat că această mică bijuterie analitică nu poate fi tradusă cu folos în românește, deoarece s-ar pierde nuanțele analizei; difuzată însă chiar numai în franceză, ea lărgește orizontul cultural al cititorului român, căruia îi luminează indirect o parte a marii noastre proze interbelice, compusă mai ales pe fond francez. Îi vom înțelege astfel mai bine pe Camil Petrescu, pe Anton Holban și chiar pe Mircea Eliade.

Sursa: http://www.romlit.ro/lecia_de_francez